Pe o stanca neagra, într-un vechi castel,
Unde cura-n poale un râu mititel,
Plânge si suspina tânara domnita,
Dulce si suava ca o garofita;
Caci în batalie sotul ei dorit
A plecat cu oastea si n-a mai venit.
Ochii sai albastri ard în lacrimele
Cum lucesc în roua doua viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele si crinii pe fata-i se-ngân.
Însa doamna soacra lânga ea vegheaza
Si cu dulci cuvinte o îmbarbateaza.
Un orologiu suna noaptea jumatate.
În castel în poarta oare cine bate?
- "Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit;
Eu, si de la oaste ma întorc ranit.
Soarta noastra fuse cruda asta data:
Mica mea ostire fuge sfaramata.
Dar deschideti poarta... Turcii ma-nconjor...
Vântul sufla rece... Ranile ma dor!"
Tânara domnita la fereastra sare.
- "Ce faci tu, copila?" zice doamna mare.
Apoi ea la poarta atunci a iesit
Si-n tacerea noptii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, straine? Stefan e departe;
Bratul sau prin taberi mii de morti împarte.
Eu sunt a sa muma; el e fiul meu;
De esti tu acela, nu-ti sunt muma eu!
Însa daca cerul, vrând sa-ngreuieze
Anii vietii mele si sa ma-ntristeze,
Nobilul tau suflet astfel l-a schimbat;
Daca tu esti Stefan cu adevarat,
Apoi tu aice fara biruinta
Nu poti ca sa intri cu a mea vointa.
Du-te la ostire! Pentru tara mori!
Si-ti va fi mormântul coronat cu flori!"
Stefan se întoarce si din cornu-i suna;
Oastea lui zdrobita de prin vai aduna.
Lupta iar începe... Du?manii zdrobiti
Cad ca niste spice, de securi loviti.
