Cine
trece-n Valea-Seaca
Cu hamgerul fara teaca
Si cu pieptul dezvelit?
Andrii-Popa cel vestit!
Sapte ani cu voinicie
Si-a batut joc de domnie
Si tot prada ne-ncetat,
Andrii-Popa, hot barbat!
Zi si noapte, de calare,
Trage bir din drumul mare,
Si din ţara peste tot!
Fug neferii cat ce pot,
Caci el are-o pusca plina
Cu trei glonti la radacina,
S-are-un murg de patru ani,
Care musca din dusmani,
S-are frati de cruce sapte,
Care-au supt sange cu lapte.
Si nu-i pasa de nimic,
Andrii-Popa cel voinic!
Capitane, fratioare,
Ce se vede despre soare?
Sa zaresc vro patru cai!...
N-auzi'i tu de-un Mihai?
Capitane, te gateste,
Mihai mandrul te goneste.
Iata-l, vine ca un zmeu!
Fa trei cruci la Dumnezeu.
Cum ii vede-n departare,
Popa striga-n gura mare:
"Hai la goana de neferi!
Hai la hora de muieri!"*
A zis! tipa, se arunca,
Trece ses, paraie, lunca
Cu fugarul sprintenel
Si cu hotii după el.
Mihai mandrul vine iara,
Falnic ca un stalp de para,
Pe-un cal alb ce n-are loc
Si din ochi arunca foc.
Fug cum fuge-o o randunica,
Fug ca fulgerul cand pica,
Si se duc voinicii, duc,
Cu urgie de haiduc!
Piept in piept!... campul rasuna
Toti de tot dau impreuna.
Toti la lupta-s inclestati,
Toti in sange incruntati.
"Ura, frati!" caii necheaza,
Sus vazduhul scanteiaza.
"Ura!" moartea s-a ivit!
Vulturu-n zbor s-a oprit!
Zi de vara pan-in seara
Dau voinicii sa se piara
Si cu fierul ascutit,
Si cu pumnul amortit.
Sangele-n rani galgaieste,
Glasu-n gura se sfarseste.
Zece-s morti! doi inca vii,
Mihai mandrul si Andrii.
Andrii fuge far' de-o mana,
Prinde murgul la fantana,
Da pieptis, sare pe sa
Si din gura zice-asa:
"Zbori, copile sprintenele,
Sa ma scapi de chinuri grele,
Ca ma jur, de ma-i scapa,
Ca pe-un frate te-oi cata".
Murgul sprinten se repede.
In zadar! Mihai mi-1 vede!
"Stai, hot-popa, dragul meu,
Sa-ti arat cine sunt eu!"
Si cum zice, mi-1 chiteste,
Drept in frunte mi-l loveste!
"Ura!" Vulturul din nori
Racni falnic de trei ori.
Bradul
Sus
pe culme bradul verde
Sub zapada albicioasa
Printre negura se pierde
Ca o fantasma geroasa,
Si priveste cu-ntristare
Cum se primbla prin rastoace
Iarna pe un urs calare,
Iarna cu sapte cojoace.
El se scutura si zice:
"În zadar tu, vrajitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fara soare.
În zadar îngheti pamântul,
Ucizi florile si stupii
Si trimiti moartea cu vântul
Si trimiti foamea cu lupii.
În zadar a ta suflare
Apa-n râuri o încheaga,
Sterge urma pe carare
Si de mine m-i leaga.
În zadar aduci cu tine
Corbul negru si pradalnic,
Si din codrii cu jivine
Faci sa iasa urlet jalnic.
În zadar, urgie cruda,
Lungesti noaptea-ntunecoasa
Si, râzând de-a lumii truda,
Scurtezi ziua luminoasa.
În zadar îmi pui povara
De zapada si de gheata.
Fie iarna, fie vara,
Eu pastrez a mea verdeata!"
Legenda lacramioarei
I
În
rai nici o minune placuta nu lipsea.
Vazduhul lin, racoare, a crini amirosea,
Caci albele potire în veci tot înflorite
Scoteau din a lor sânuri arome nesfârsite.
Lumina era moale si-ndemnatoare soptii.
Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma noptii.
Prin arbori cântau pasari, prin aer zburau îngeri,
Si nu gaseau rasunet în el a lumii plângeri;
Caci scris era pe ceruri, pe frunze si pe unde:
"Nici umbra de durere aice nu patrunde".
Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,
Stau sufletele blânde, iubinde, fericite,
Gustând în linistire cereasca veselie
Ce-n fiecare clipa cuprinde-o vecinicie.
Dulce-adapost de pace, gradina-ncântatoare...
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.
II
Si iata ca soseste un oaspe de pe lume,
Un suflet alb si tânar pe-un nor de dulci parfume;
Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
Primindu-1 cu zâmbire, cu gingase cuvinte,
Si-i zic: "În raiul nostru bine-ai sosit, copile!
Curând plecasi din viata! Nu plângi a tale zile?"
"Nu, caci am dat o clipa de viata trecatoare
Pe alta mai ferice si-n veci nepieritoare."
"Si nu ti-e dor acuma de lumea pamânteasca?"
"Nu, caci mai mult îmi place întinderea cereasca."
"Cum? Nu lasi nici o jale pe urma ta duioasa?"
"Ah! las o mama scumpa, o mama dragastoasa
Si vecinic dupa dânsa voi plânge cu durere!"
Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,
Si lacrimile-i calde se schimba-n lacrimioare.
De-atunci nu mai e lipsa în rai de nici o floare!
Miezul iernii
În
păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestuos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viaţă, fără
glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
